0
0
Azi mi-e lene. Nu din aia de “nu am chef să muncesc”, ci din aia profundă, care vine cu un fel de pace. N-aș face nimic, și sincer, nici nu vreau. Am obosit să tot “fac”. Să fiu productiv, eficient, prezent, pozitiv. Azi vreau doar să exist. Să mă uit în gol, să beau o cafea fără să mă gândesc la ce urmează, să respir fără un plan.
De obicei, când zici “mi-e lene”, lumea o ia ca pe o rușine. Ca și cum e o vină să te oprești puțin. Trăim într-o eră în care toți par ocupați, toți au “deadline-uri”, toți trebuie să posteze cât de harnici sunt. Și dacă tu spui “n-am chef azi”, parcă ai comis un păcat. Dar, sincer, e atât de sănătos să-ți dai voie să n-ai chef.
Lenea, în forma ei curată, e o pauză. E momentul în care creierul îți zice: “stop, ajunge”. E felul corpului de a-ți arăta că ai consumat prea multă energie pe lucruri care poate nici nu meritau.
Mi-e lene să fiu productiv. Mi-e lene să explic de ce. Mi-e lene să mă prefac că am energie, când n-am.
Azi nu vreau să citesc nimic motivațional. Nu vreau citate despre succes. Nu vreau să mă simt vinovat că n-am bifat lista de “to do”.
Azi vreau doar liniște. Poate un somn lung. Poate un serial vechi pe care l-am mai văzut de trei ori. Poate nimic.
Și știi ce am observat? Când îți permiți să fii leneș fără vină, îți revii mai repede. Când nu mai forțezi lucrurile, ele se reașază singure. Nu poți fi mereu “în priză”. E o minciună colectivă ideea că trebuie să fii mereu activ ca să valorezi ceva. Nu, uneori valoarea ta e exact în capacitatea de a te opri.
Mi-e lene, dar mi-e bine.
Nu simt că pierd timpul. Simt că mi-l recuperez. Că-l las să curgă fără să-l număr. Că îmi dau voie să nu fiu util, ci doar viu.
Poate mâine o să am chef. Poate nu. Și e ok.
Poate o să scriu ceva, poate o să ies, poate o să fac ordine. Dar azi, nu. Azi mi-e lene. Și e probabil cea mai sinceră stare pe care am avut-o în ultima vreme.
Pentru că, între noi fie vorba, uneori cea mai bună decizie e să nu faci absolut nimic.
